pasim analitic si retroactiv prin viata

“Hai sa vorbim despre altceva..sa vorbim despre moarte de exemplu…Si imediat ma duce gandul la o intrebare retorica:To be or not to be?
A fi sau a nu fi..Adica viata sau moarte?Cand nu simti pericolul iminent nu te temi..ba mai mult…nu vrei sa crezi ca se poate intampla oricand iar cand iti dai seama ca se poate intampla oricand,incepi sa constientizezi…ca de fapt poti trece strada si…sau…chiar nu are rost sa te trezesti la institut la Mina Minovici?
Stii pancardele alea de pe autostrazi cu:STOP!VIATA ARE PRIORITATE!ei bine asa zic si eu…viata are prioritate…pentru ca toti ne-am nascut cu instinctul de conservare…ar fi ok daca l-am folosi in mai multe situatii  dar deviem de la subiect…
Ramanand la discutia noastra vreau sa iti spun ca de curand am avut parte de o astfel de intamplare…De fel nu imi este frica de nimic…poate nici de Dumnezeu…dar am realizat ca in situatii limita in care imi sunt amenintate persoane dragi mie…reactionez ….imi este frica …frica de a pierde pe cineva….o frica de care cu greu am sa scap…oricum reactia este de autoaparare…sau o dovada de lasitate…pentru ca fug..prefer sa ‘fug’ si sa uit…atunci cand e prea dureroasa o situatie am observat ca nu pot sa plang…mi-a fost de ajuns o lacrima ca sa uit un om…ciudat,nu?
Si pentru ca viata mea are prioritate…am nevoie de un ’sofer’ bun…care sa stie care este drumul…sa mi-l arate si mie!
Acum revin la acel CINEVA …’soferul’ meu..sper!!Cateodata imi da impresia ca ma iubeste sau chiar mai mult…dar si el are aceeasi frica ca si mine…frica de a pierde pe cineva drag!Deci nu spune niciodata te iubesc…cred ca asta m-ar impresiona atat de tare incat as plange…
Vorbeam de moarte…sa zicem ca deodata ar….nu pot pronunta cuvantul cand vorbesc despre el…dar sa zicem….si ma intreb ce reactii as avea?
As plange?Sau n-as avea putere nici sa plang?Sau nu as putea merge mai departe fara ’soferul’ meu?Probabil ca data el ar parasi ‘automobilul’ eu as prelua conducerea doar pentru o secunda timp in care as intra intr-un pom fara sa stau pe ganduri….ce inseamna viata fara EL?NICI MOARTEA NU POATE INVINGE IUBIREA!Si astfel imi dau seama de sentimentele mele,destul de puternice de altfel,care par sa creasca in fiecare zi…de ce?Nu stiu….
Dar el oare ce ar face daca eu as muri?Mii de presupuneri…fara rost…Poate ar invinge si el moartea?Sau poate nu….
Deci viata invinge moartea sau moartea invinge viata?”

Asta spunea ea candva… Si uite asa, a trecut mai bine de un an de atunci. Am redescoperit articolul acum, si m-am intors fara sa vreau in timp…Multe s-au intamplat de atunci, atat de multe incat nici nu le mai stiu sirul. Dar ramane o urma de tristete in sufletul meu, pentru ca realizez ca o data cu scurgerea timpului, n-am reusit sa fac multe lucruri, pe care ar fi trebuit sa le fac. Timpul e ireversibil, mi s-a dovedit inca o data.

Intre timp am invatat sa spun “te iubesc”, si Dzeu mi-e martor ca il spun din inima, chiar daca, intre timp, am cam uitat sa-l repetam… Rutina, problemele de zi cu zi, preocuparile si framantarile, care si-au pus amprenta asupra noastra, ne-au transformat intrucatva in mici robotei, masinarii care mai mult executa decat sa simta…Dar de fiecare data cand constientizez ca am un punct de sprijin, un loc cald langa care sa imi “parchez masina” (apropo de “soferul ei”), viata incepe sa prinda culoare, norii se risipesc si incep din nou sa visez.

Cu toate astea, si in mod paradoxal, mi-e dor de clipele acelea, de plimbarile interminabile in parc, de noptile pasionale, chiar si de diminetile somnoroase care le precedau. Mi-e dor de noi in starea in care eram candva. Spun paradoxal, pentru ca daca as fi stiut ca voi simti asta, le-as fi trait cu o mai mare intensitate atunci. Ei bine, feeria sentimentala s-a transformat in concret, pierdem deci pe o parte, ca sa castigam pe alta…Dorinta de a ma revedea, s-a transformat in nevoia de siguranta, ploaia de sentimente soptite in noapte la ureche, in planuri de viitor, uneori indoielnice, alteori increzatoare…dar cu toate astea am uitat azi sa mai visam…

Nu credeam totusi ca o sa ajung sa ma gandesc atat de senin la viitor, sa imi imaginez, sa ma amuz incantat de planurile mele. Acum pot sa o fac, si sper ca pasul meu sa nu fie niciodata singur, ci insotit mereu de al ei. Impreuna cred ca vom reusi sa traversam prin viata ca niste invingatori, frumosi, zambitori, intotdeauna tineri…cei mai tari!